Suntem ferm convinşi că singurul lucru care ne poate provoca admirația pentru cineva este naturaleţea lor pe care sperăm să o observăm doar noi. Şi totuşi ne chinuim atât de mult să părem cine nu suntem în faţa lor, sperând la fiecare pas să nu călcam strâmb, ca nu cumva să creadă că nu suntem perfecţi, ca şi cum am fi fost creaţi să fim perfecţi, ca şi cum nu ne-am fi îndrăgostit de defectele lor. Nu ne putem preface prea mult şi apare rezultatul frustrării ce le spune "Tu nu mă cunoşti! " atunci când vor să te cunoască. Dintr-o dată e vina lor. E vina lor că nu ţi-ai permis să râzi până la lacrimi în preajma lor, ca nu cumva să-ţi observe imperfecţiunea zâmbetului, e vina lor că te-ai ciupit atunci când îţi venea să plângi, ca nu cumva să-ţi vadă lacrimile care-ţi mângâie atât de frumos obrazul... E vina lor că nu poţi trimite un vocal, ca nu cumva să-ţi observe tremuratul din glas de emoţia pe care o aveai, când în sfârşit ţi-a dat mesajul ăla pe care l-ai aşteptat parcă un veac şi încă un pic... Apoi a venit momentul în care te-ai întrebat de ce acei care "mă făceau să vreau să fiu cea mai bună versiune a mea" te-au părăsit, iar poate motivul este faptul că le-ai pus pe umeri o povară care nu era a lor să o care, ci a ta să o iubeşti şi s-o accepţi... Învață să te iubeşti aşa cum iubeşti pe alţii, oferă altora ce vrei să vezi la ei: puritate, sinceritate, blândețe, naturaleţe...
Nu-ţi promit că oamenii nu vor pleca, dar cei ce pleacă nu aveau ce căuta în viaţa ta în primul rând.
Text: Miriam Gheorghe
Jesus follower 